Pe Valea Nilului, strânsă între maluri înalte şi stâncoase, s-a făurit, cu multe milenii înaintea erei noastre o veche civilizaţie a lumii mediteraneene, aceea a Egiptului Antic. Ea ne înfăţişează cel mai vechi stat din lume, anterior tuturor celorlalte, înzestrat cu o administraţie, o fiscalitate, o justiţie şi o armată comparabile cu cele ce-au luat naştere mai apoi în ţările de pe toate continentele, înainte şi după era noastră. Dar lumea Egiptului antic a zămislit o cultură spirituală scânteietoare pe care o admirau grecii vechi şi romanii care se minunau precum fac azi mulţimile de turişti, să contemple templele, piramidele sau obeliscurile înălţate de faraoni şi supuşii lor.

Nu numai arta egipteană şi monumentele colosale au atras prin frumuseţea tainică şi prin splendoarea lor enigmatică pe grecii vechi şi pe romani ca şi pe noi cei de azi ; călătorii veneau să găsească mai cu seamă cultura egipteană, "înţelepciunea egipteană" pe care au cunoscut-o Thales, Pitagora, Herodot, Platon, Solon, Licurg sau Plutarh.
În epoca eneolitică sursele arheologice capătă un caracter mai precis prin faptul că apare arta figurată : omul, până acum invizibil, se arată reprezentat deseori. Apoi dezvoltarea ceramicii decorate dă elemente mai precise unei cronologii relative, care să poată stabili şi preciza concluziile ce se pot trage din evoluţia şi perfecţionarea ustensilelor. Pe de altă parte unele date despre starea Egiptului în epoca predinastică pot fi aflate din studiul textelor Piramidelor care se referă la epoci cu mult anterioare primei dinastii istorice a Egiptului.

Riturile funerare în epoca badariană nu diferă prea mult de cele de la Merimide şi El-Omari dar în cultura de la Nagada aceste rituri evoluează repede. Atunci când coliba devine dreptunghiulară în locul celei ovale sau circulare, mormântul devine şi el dreptunghiular şi se menţine astfel în toată perioada predinastică. În acelaşi timp groapa este căptuşită cu cărămidă nearsă, lucrându-se un fel de cavou care are chiar bolţi şi celule laterale în care se aşează alimente, apoi o scară de coborâre în cavou. Cadavrul nu a mai fost învelit în piei de animale sau în pânză ci aşezat mai întâi într-un fel de coş lucrat din nuiele, apoi într-un adevărat sarcofag, coşciug lucrat din pământ ars în foc ca un vas de argilă, dar cel mai des într-un coşciug lucrat din scânduri. Alături de cadavru se depuneau numeroase vase de ceramică sau de piatră. Cea mai mare parte dintre defuncţi erau culcaţi pe o parte, în poziţia fetală (cu picioarele la piept), cu capul către sud dar faţa întoarsă către răsărit (ca în epoca faraonică).

Istoria propiu-zisă începe în Egipt prin unirea sub autoritatea unui singur rege, a celor două regate mai vechi, a celui din Deltă (Egiptul de Jos) şi a celui din Valea Nilului (Egiptul de Sus).

Apariţia statului egiptean - primul stat din lume - trebuie considerată ca impusă de necesitatea imperioasă a coordonării pe întreg spatiul Văii Nilului, a sistemului de irigaţii şi îndiguiri care aveau să domolească furia inundaţiilor anuale ale fluviului şi să le facă folositoare agriculturii. Popoarele primitive, care locuiau în regiunile aflate de o parte şi de alta a Văii Nilului, în deşerturile arabice şi libice dar şi cele ce erau în Nubia, putea invada şi jefui ţinuturile bogate ale Egiptului.

Aceşti factori au impus în mod stringent constituirea statului egiptean (mai întâi două state, apoi unul singur). Amândouă regatele au avut de fapt o autonomie în tot timpul domniei faraonilor - prin particularităţile, păstrate cu grijă, ale regimului lor şi prin administraţiile separate. Legătura dintre aceste două regate autonome a fost totdeauna faraonul, care era şi rege al sudului şi al nordului. Dealtfel la moartea lor, faraonii din imperiul vechi aveau două morminte dintre care unul nu conţinea mumia defunctului rege,deci era cenotaf - dar exista un mormânt pentru Egiptul de Sud şi unul pentru Egiptul de Nord pentru acelaşi faraon. De câte ori se produceau răscoale, răzmeriţe sau invazii străine, Egiptul avea tendinţa foarte netă să se despartă iarăşi în cele două regate care renăşteau fiecare sub alt faraon.
Această epocă este numită thinită după numele oraşului This, din apropiere de Abydos s-au găsit, la sfârşitul veacului al XIX-lea, numeroase obiecte marcate cu cartuşul regilor din aceste dinastii. Epoca thinită cuprinde primele două dinastii ale Egiptului (din lista dinastiilor ce ne-a fost lăsată de Manethon, un preot egiptean care a trăit în secolul al III-lea înaintea erei noastre).

Tradiţia expusă de Manethon şi de Herodot afirmă că regele Menes a unificat ţara şi a întemeiat oraşul Memphis, care este de fapt la limita naturală dintre Egiptul de Sus şi Egiptul de Jos.
Monumentele din vremea faraonului Udimu menţionează sărbători religioase şi ceremonii ; în timpul lui se pare că s-a celebrat sărbătoarea sed a reîntineririi faraonului. Tot de la el s-a adăugat la numele faraonului şi un alt titlu : nswt bit "cel al trestiei şi al albinei" planta simbolizând Egiptul de Sus, iar albina Egiptul de Jos. După Udimu a domnit fiul său Adjib (numit în listele lui Maneton, Miebis) dar succesorul său, faraonul Semerkhet (numit Semempres de Maneton), a pus să se şteargă numele lui Adjib şi al reginei Merneith (mama sa), pretutindeni acolo unde le-a putut găsi . Succesorul faraonului Semerkhet, faraonul Ka, a pus să se şteargă şi numele acestuia, astfel că suntem înclinaţi să credem că el a fost un uzurpator al cărui nume a fost şters din cauza credinţei că numele este legat de persoana care îl poartă într-un chip magic, şi distrugerea numelui este distrugerea însăşi a persoanei vii, dacă trăieşte pe lumea aceasta, a răposatului în lumea lui Osiris, dacă a murit. Deşi regele Adjib a avut domnie lungă, totuşi numele lui a fost şters de pe toate monumentele de către succesorul său Semerkhet şi ar fi rămas necunoscut fără celebra piatră de la Palermo care consemnează toţi faraonii.
Unirea celor două regate egiptene a dat putinţă faraonilor să desăvârşească şi să lărgească sistemul de irigaţie al întregii Văi a Nilului, ceea ce a dus la o sporire însemnată a producţiei agricole şi la înmulţirea populaţiei Egiptului .

Comerţul se făcea în acea vreme prin troc apoi a urmat mari expediţii comerciale cu produsele de care Egiptul dispunea în exces, expediţii făcute pe corăbii care mergeau în oraşele feniciene unde duceau produse agricole şi se întorceau cu lemn de care Egiptul atunci, ca şi acum, era destul de lipsit.

Pentru a întări frontierele Egiptului faraonul Snefru pune să se clădească un zid mare la sud şi la nord. Dar faraonii dinastiilor a III-a şi a IV-a au fost aceea care au început construirea de piramide imense, mausolee regale, zidite din blocuri mari de piatră, la care au trudit, muncind pe o arşiţă necruţătoare, la tăierea pietrei, la şlefuirea acesteia, apoi la transporturi şi la construcţia acestor edificii, sute de mii de oameni.

Prima piramidă este aceea a regelui Djoser de la Saqqara ; piramidă în trepte care are 60 metri înălţime. Cea mai mare dintre piramide este piramida regelui Kheops (în egipteană Hufu), care constituie unul din punctele de atracţie cele mai căutate de turiştii din lumea întreagă, la Giza, lângă Cairo.
Cronologia istoriei Egiptului Antic este încă o problemă viu controversată, iar pe de altă parte periodizarea istoriei sale suscită şi mai multe discuţii . Astfel pentru unii istorici prima perioadă intermediară se întinde de la sfârşitul dinastiei a VI-a până la domnia faraonului Mentuhotep al II-lea adică circa 300 ani. Pentru alţi istorici prima perioadă intermediară ar avea o durată mai scurtă între anii 2263-2220 î. e. n. , după care este drept, Egiptul a fost divizat în mici regate independente, până la domnia lui Mentuhotep al II-lea existând regate separate în sud şi nord. Spre anul 2050 întreg Egiptul de Sus şi de Jos este unificat sub autoritatea lui Mentuhotep al II-lea.
Tot Egiptul se prefăcuse într-o grădină înfloritoare, iar creşterea vitelor căpătase un mare avânt. Pe de altă parte şi meşteşugurile fac progrese remarcabile. Introducerea bronzului dă putinţa fabricării unor arme mult mai solide. Faraonii din Imperiul de Mijloc fac mari expediţii comerciale în Sinai, în Nubia, în Siria şi aduc minereuri, lemn, piei şi animale. Sporesc de asemenea legăturile comerciale cu Ţara Punt (Somalia), de unde se importă mirodenii şi pietre preţioase. Egiptul are pe de altă parte întinse relaţii comerciale cu egeo-cretanii.

Inscripţiile faraonilor din această vreme pomenesc de numeroase campanii războinice împotriva Nubiei, a Ţării Israel şi a sudului Siriei.

Dezvoltarea comerţului şi a politicii militare de cuceriri şi jefuire a popoarelor învecinate făceau să se adune în Egipt bogăţii imense. Dar această bogăţie era însuşită de faraoni şi de către nobili şi temple în vreme ce ţărănimea şi meşteşugarii trebuiau să poarte povara impozitelor, a corvezilor şi a serviciului militar din timpul deselor campanii de cuceriri. Spre sfârşitul Imperiului de Mijloc se produc mari răscoale îndreptate împotriva faraonului şi a nobililor.
[modifică] A II-a perioadă intermediară
Thot, zeul cifrelor

Ostaşii mercenari hiksoşi au primit de la nomarhi mari loturi de pământ şi puteau să se grupeze mai temeinic în cete şi formaţii militare care să cucerească treptat oraşele şi nomele.

Cunoaştem nume de regi hiksoşi şi ele par a fi de origine hurită, ceea ce arată că era o populaţie amestecată pentru că, după alte monumente, aceste nume par a fi semite.

În Egiptul de Jos hiksoşii îşi clădesc un mare oraş fortificat, Avaris, în partea de răsărit a Deltei, unde era adorat zeul Seth, al răului şi al dezordinii.

Lupta pentru izgonirea hiksoşilor începe de la Teba unde regele de acolo, Kames porneşte război contra lor şi împotriva sfaturilor primite de la dregătorii săi. Succesorul său, Ahmosis I, este cel care îi învinge pe hiksoşi pe deplin şi îi izgoneşte din Deltă.

Pe de altă parte influenţele exercitate de cultura egipteană asupra civilizaţiilor mediteraneene apărute mult mai târziu şi în strânsă legătură cu Valea Nilului, constituie actualmente obiectul studiilor multor învăţaţi. Aceste studii vor elucida relaţiile dintre Egipt şi civilizaţiile din lumea Mediterană care au avut atât de mult de împrumutat de la ţara faraonilor în artă, literatură, religie şi filozofie.
[modifică] Egiptenii

Există multe teorii cu privire la originile poporului egiptean, subiectul inca fiind controversat.

Studii genetice recente arata [1] [2] ca populatia actuala a Egiptului este caracterizata de o linie paternala comuna cu zona Africii de Nord in primul rand si ceva influente din Orientul Mijlociu. Studiile bazate pe linia materna leaga egiptenii moderni de locuitorii actuali ai Eritreei si Etiopiei [3] [4].. Vechii egipteni isi plasau originile intr-o zona pe care ei o numeau Punt, sau "Ta Neteru" (Taramul Zeilor"), pe care majoritatea egiptologilor o plaseaza intr-o arie ce cuprinde Eritreea si Dealurile Etiopiene.

Un studiu recent al morfologiei danturii egiptenilor antici confirma trasaturi dentale caracteristice Africii de Nord, si intr-o masura mai mica populatiei din sud-vestul Asiei. Studiul confirma si continuitatea biologica de la Perioada Predinastică pana dupa perioada faraonica. Un studiu bazat pe statura si proportia corporala sugereaza unele influente ale caracteristicilor antropomorfice tropicale in unele grupuri, in perioada tarzie, odata cu extinderea imperiului.
[modifică] Limba

Limba egipteana veche constituie o ramura independenta a limbilor Afro-Asiatice. Cele mai apropiate grupuri de limbi de aceasta sunt Berbera, Semitica si Beja. Documentari scrise ale limbii egiptene dateaza din secolul XXXII î.Hr. facand-o una din cele mai vechi limbi documentate.

Limba Egipteana este impartita in sase diviziuni cronologice:

* Egipteana arhaica (inainte de 3000 î.Hr.)
* Egiptena Veche (3000–2000 î.Hr.)
* Egipteana Medie (2000–1300 î.Hr.)
* Egipteana Tarzie (1300–700 î.Hr.)
* Egipteana Demotica (sec VII î.Hr. sec. IV d.Hr.)
* Egiptena Coptică (sec III-XVII d.Hr.)

Limbi despre care s-au păstrat documente scrise până azi: Tip de scriere: Cuneiformă : asiriană Semită : arameică Arabă : arabă

akkadiană canaaneeană persană
babiloniană coptă otomană-turcă
eblaită edomită kurdă
elamită egipteană berberă
hatiană etiopiană urdu
hitită-nesită ebraică uzbekă
huriană-mitaniană himiarită
luviană lihiană
persană veche mandaică-sabiană-nazaraică
palaică meroită
sumeriană moabită
ugarită-şamraică nabateică
urarţiană-vannică feniciană
sabaică-minaică
samariteană
sinaită
siriană
tamudică
kurda-yazidită
Europeană : greacă
coptă
armeană
georgiană
latină
turcă modernă

[modifică] Cultura
Numai scribii ştiau să scrie şi să citească. Ei trimiteau scrisorile faraonilor.
[modifică] Religia
Pentru detalii, vezi: Religia în Egiptul antic.

Religia vechilor egipteni era politeistă, iar numărul zeităţilor de ordinul sutelor.

Religiile egipteane au fost o succesiune de credinţe ale poporului egiptean începând din perioada predinastică până la apariţia creştinismului şi islamismului în perioada greco-romană. Ritualurile se făceau sub conducere preoţilor sau vracilor (folosirea magiei fiind pusă însă la îndoială). Toate animalele infăţişate şi venerate în artă, scrierile şi religiile Egiptului Antic (pentru peste 3000 de ani)sunt originare din Africa. Templele erau centrul aşezărilor egiptene, servind ca centre administrative, şcoli, biblioteci şi folosite şi în scopuri religioase.
[modifică] Arta
Pentru detalii, vezi: Arta în Egiptul antic.

Natura religioasă a civilizaţiei egiptene a influenţat contribuţiile acesteia la arta antichităţii. Multe din marile lucrări ale egiptenilor antici reprezintă zei, zeiţe şi faraoni (consideraţi şi ei divinităţi). Arta Egiptului Antic este caracterizată în general de ideea de ordine. Dovezi ale mumificării si construcţiei de piramide în afara Egiptului stau mărturie a influenţei sistemului de credinţe şi valori ale egiptenilor asupra altor civilizaţii, unul din modurile de transmitere fiind Drumul Mătăsii.

Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.) este aşezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă şi se manifestă atât pe pământ cât şi în viaţa de dincolo — element central al credinţei egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleaşi forme artistice, s-au utilizat aceleaşi tehnici şi aceleaşi materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii şi deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul solemn al statuilor egiptene, senzaţia de măreţie pe care aceasta o produce privitorului. Deşi artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenţie impusă de credinţele sale religioase. Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăţia lui OSIRIS, fie spre răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare RA. De-a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificaţie anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roşul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deşertului lipsit de viaţă şi de acea zeul morţii, al răului şi totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieţii vegetale şi de aceea culoarea bucuriei şi tinereţii era închinată zeului OSIRIS, zeu al reînvierii şi a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceeaşi semnificaţie — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea “ veşnică a Egiptului an după an şi garanta puterea şi prosperitatea ţării. Albastrul era culoarea cerului şi a zeului acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material preţios simbol al nemuririi zeilor şi de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor şi faraonilor. Albul—simbol al purităţii şi bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.

Arhitectura egipteană îşi relevă caracterul impunător şi sacru prin simpla prezenţă a marilor piramide şi ale templelor. Aceste construcţii impunătoare aveau rolul să asigure o legătură puternică dintre egipteni şi zeii lor protectori. Marile piramide ridicate de faraonii din perioada Regatului Vechi nu erau doar grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existenţa lor, ele erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra morţii—credinţa în nemurire şi viaţa de apoi fiind elementul central al religiei egiptene. Celui care îi este destinată piramida — faraonul, joacă un rol central nu numai în viaţa politică a Egiptului ci şi în cea religioasă. Faraonul nu este doar şeful statului, el este înainte de toate un zeu întrupat şi prin definiţie un simbol al nemuririi. El reprezintă totodată cea mai puternică şi vizibilă legătură dintre Egipt şi zei. De acea, întreaga viaţă în Egiptul antic — artă, politică, religie etc., este închinată faraonului şi caracterului său divin.

Deoarece religia antică egipteană este închinată nemuririi şi veşniciei era normal ca arta religioasă să consacre aceste valori. Secol după secol, artiştii egipteni au folosit aceleaşi materiale, aceleaşi tehnici şi stiluri, acest lucru fiind încă o dovadă a credinţei egiptenilor în caracterul nemuritor al Egiptului şi ai zeilor săi protectori.

Vechea religie a fost redescoperită de către arheologii europeni în secolul XIX şi de atunci încoace arta religioasă egipteană antică şi-a recăpătat prestigiul şi totodată dreptul de a fi considerată un simbol nemuritor al geniului artistic al umanităţii.
[modifică] Medicina
Pentru detalii, vezi: Medicina în Egiptul antic.

Cunoştinţele şi experienţa egiptenilor antici în domeniul medical erau foarte avansate pentru acea perioadă. Ei efectuau intervenţii chirurgicale, tratau fracturi şi aveau cunoştinţe farmaceutice. Dovezi din analiza mumiilor arată un nivel ridicat de profesionalism în lucrul cu corpul uman, din moment ce mumiile au rămas intacte şi după complicate înlăturări de organe. În plus nivelul până la care se mergea în procesul de mumificare al persoanelor importante arată faptul că aceştia aveau cunoştinţe incredibile de anatomie.
[modifică] Administraţie si Taxare

Din punct de vedere administrativ Egiptul Antic era împărţit in nome (cuvânt grecesc desemnând o subdiviziune administrativă, fiind numite sepat de egipenii antici). Divizarea în nome provine încă din Egiptul Predinastic când acestea erau cetăţi-stat independente. În cea mai mare parte a istoriei Egiptului Antic, acesta era împarţit in 42 de nome (20 în Egiptul de Jos i 22 în Egiptul de Sus), fiecare condus de un guvernator care reprezenta autoritatea locala. Funcţia de nomarh (guvernator), a fost dea lungul timpului când moştenită când desemnată de faraon.

În perioada Egiptului Antic guvernarea impunea cetăţenilor o serie de taxe. Din moment ce nu era folosită nici un fel de monedă taxele erau plătite în natură. Vizirul (în egipteană tjaty)era cel care controla sistemul de taxare. Taxele se plăteau în funcţie de indatoriri si ocupaţie. Proprietarii de pământ plăteau taxele in grâne de pe proprietatea lor, meşteşugarii cu produse realizate, la fel si vânătorii şi pescarii cu o parte din captură. O persoană din fiecare gospodarie trebuia să lucreze cateva zile pe an pentru domeniul public (diguri, canale, mine) ca parte a taxării (familiile înstarite plăteau oameni mai săraci să execute pentru ei taxa în muncă).